Etno-lingvistic, geto-dacii erau indo-europeni, din grupul satem, constituind ramura nordică a numeroaselor populaţii tracice. Nu este locul aici, desigur, al unei dezbateri asupra problemelor indo-europenisticii. Astăzi cei mai mulţi dintre specialişti sunt de acord că patria de ţnceput a indo-europenilor a fost undeva ţn teritoriul de dincolo de Donet, de la Caspica la Urali. Arheologi eminenţi cunoscători ai problemei admit că în epoca bronzului (circa 2000-1200/1100 î.d.Hr.) tracii se desprind din populaţiile indo-europene, atestate în acest teritoriu în perioada de tranziţie de la eneolitic la epoca bronzului ( 2500-2000 i.d.Hr.). În ceea ce priveste detaşarea geto-dacilor din blocul tracic, specialiştii consideră că din secolul al VIII-lea î.d.Hr. ar putea fi vorba de geto-daci, dacă cultura Basarabi, a cărei răspândire acoperă aproape toată aria răspaâdirii lor, le poate fi atribuită. Oricum, în prima jumătate a mileniului I i.d.Hr. s-au desfăşurat procesul de individua-lizare etnico-culturală a geto-dacilor, pentru ca apoi, preluând si dând civilizaţiilor neamurilor învecinate, să atingă, în secolele I i.d.Hr.-I d.Hr., apogeul dezvoltării lor.
Relativ la limba geto-dacilor, lingviştii au avansat mai multe ipoteze, cea mai consistentă aparţinând lui I.I. Russu. I.I.Russu conchide, în urma unei analize complexe a tuturor datelor problemei, că ''pozitia limbii traco-dace este următoarea: un idiom indo-european independent din grupa de răsărit satem'' .
Una din cele mai importante probleme ale istoriei geto-dacilor o constituie delimitarea teritoriului locuit de geto-daci înainte de cucerirea romană. Descoperirile arheologice de la noi din ţară şi din străinatate i-au îndemnat pe cercetătorii avizaţi ai chestiunii să susţină că expansiunea geto-dacilor a avut ca puncte extreme Olbia (E), Bratislava (V), Cerepin (regiunea Lvov), la nord, Veliko Tirnovo, la sud. Cât priveşte răspaîdirea culturii ''clasice'' a geto-dacilor (sec.II i.d.Hr.-sec I d.Hr.), se susţine că ea cuprinde două arii principale concentrice: o arie centrală, în care aceasta cultură este reprezentată prin aşezări, descoperiri funerare, depozite, tezaure etc., în care principalele componente îşi găsesc antecedente locale, şi o arie periferică, unde descoperirile geto-dacice apar într-un mediu care, chiar dacă avusese iniţial un fond general tracic, a făcut parte apoi, în secolele IV-II i.d.Hr., din aria culturii Latène celtice (în vest) sau a celei scitice (în est) si unde, deci, o origine locală e greu de dovedit. Această arie centrală poate fi cuprinsă intre Nistru, Tisa , Carpatţi Nordici si Balcani.
 |
 |
 |
 |